Nebunia anotimpurilor

Crazy Seasons

“Où sont les neiges d’antan?” se intreba Francois Villon, poetul pierdut fara urma. Si pe buna dreptate, traim de multe ori sentimentul ca ceea ce a fost in trecut, reprezinta un fel de timp mitic, in care totul era asa cum ar fi trebuit sa fie. Pentru ca memoria noastra de oameni combinata cu instinctul de conservare ne ajuta sa ne amintim mai degraba lucrurile frumoase, placute. Timpul netezeste asperitatile, iar zilele senine revin in minte si in suflet mai des decat zilele innorate. Sau cel putin asa ar trebui sa fie. Traim vremuri in care totul se
schimba mai des si mai radical decat putem noi sa procesam ca oameni, sa constientizam, sa internalizam. Si atunci, clipele minunate din trecut, asociate cu mireasma placuta a copilariei, adolescentei si tineretii ne reapar in memorie pline de incarcatura perfectiunii. Sau cel putin a unui timp asupra caruia aveam un anumit control. Un timp care „avea cu oamenii nesfarsita rabdare.¹” Un timp in care toate pareau la locul lor, oamenii, gandurile, anotimpurile. Da, anotimpurile care curgeau dupa un fir logic, dupa asteptarile noastre. Anotimpuri cuviincioase, care veneau cand trebuie, se comportau, cu mici exceptii, exemplar, ca un musafir aflat intr-o vizita simandicoasa, si apoi plecau, uneori cu un lung ramas-bun. Stiai cum sa te imbraci si fara a urmari rubrica meteo, era loc de o mica eroare vestimentara, nu riscai sa lesini de caldura si nici sa racesti cobza. Ani de zile nici nu mi-a pasat de meteo si nu-mi amintesc sa-mi fi fost prea cald sau prea frig niciodata. Verile erau veri, iernile erau ierni. Aveam primavara timp de pardesiu (oare azi mai sunt multi cei care poarta asa ceva sau care stiu ce inseamna?!), apoi de costum taior, apoi, treptat, treceam la tinute mai lejere. Vara, cat ar fi fost de cald, tot mai aveai nevoie de ceva pe spate daca plecai dimineata, devreme, la scoala sau la serviciu. Toamna, respectai acelasi scenariu din primavara, doar ca in sens invers, pana ajungeai la palton, musai captusit cu vatelina. Nu exista sa nu avem zapada pe saturate. Nu stiu cat de bucurosi erau parintii care inotau prin zapada pana la serviciu, dar noi, copiii, eram tare fericiti sa ne jucam in zapada pana apareau ghioceii prin curti. Cum venea primavara, mergeam la padure si culegeam, in fiecare duminica, alt fel de floare, incepand cu ghiocei si terminand cu floarea pastelui, undeva spre luna mai. Era minunat!

Doar ca noi, oamenii, traind acum la viteza maxima, asteptam ca totul sa se petreaca la fel de repede: conexiuni de internet din ce in ce mai rapide, de acum celebrul si condamnatul fast food, pastile sau bauturi energizante care sa ne faca sa rezistam mai mult, sa alergam mai repede, telefoane inteligente, retele sociale. Totul se misca intr-un ritm alert. Prea alert. Am uitat de natura, de pamantul care ne-a dat si ne va da pana cand nu va mai avea ce sa ne dea. Culegem, extragem, exploram totul. Iar pamantul, suparat pe lipsa noastra de respect, ne cearta uneori. I-am stricat echilibrul de milioane de ani, i-am tulburat linistea, iar Mama Pamant ne bate cu propriile arme. Nu mai avem anotimpuri, nu mai avem liniste, nu mai avem predictibilitate. De cand nu am mai avut o vara sau o iarna ca pe vremuri? Nici soarele binefacator nu mai este cel din copilaria noastra, in care stateam o zi intreaga in aer liber, fara palarii cu protectie UV sau creme cu factor 50+, si nu pateam nimic. Vreun copil mai sensibil sau mai obosit facea, poate, o insolatie usoara, pe care o trata bunica asa cum stia ea. Ne hidrata, ne tinea la umbra, ne dadea pepene rosu, obligatoriu ne odihneam, iar a doua zi, mergeam din nou la joaca.

Unde sunt acele anotimpuri minunate? Le-am pierdut in drumul catre ce? De ani buni nu imi amintesc sa mai fi venit primavara la timpul ei, asa cum e ea, capricioasa, plina de babe si de mosi². Imi amintesc ca in cei mai multi ani, aveam zapada pana tarziu, in martie, iar pomii abia incepeau sa infloreasca la inceputul lui aprilie, ori in martie, dar tarziu.

Insa anul acesta, parca natura a vrut sa ne arate un semn de bunavointa. Un semn ca inca ne mai rabda, asa nesocotiti cum suntem. E adevarat, vremea e destul de schimbatoare, ca doar e primavara, dar au inceput sa infloreasca toate, la timpul lor, ca in vremea copilariei mele. Mai mult decat atat; parca profitand de zilele calduroase intre care s-au strecurat abil ploi abundente, natura ne-a dat o explozie de flori si frunze! Toate asezonate cu ciripit de pasarele. De indata ce s-au uscat ghioceii, au iesit unele dupa altele, parca aflate intr-o intrecere de mireasma si culoare, toate florile. Si toti pomii. Au inflorit in simultan toporasi si zambile, narcise si lalele, am vazut chiar si irisi pitici. Am vazut caisi, corcodusi, dar si magnolia in floare. Iar salciile…pai, salciile au deja niste matisori grasuti si verzi, care azi-dimineata umplusera trotuarul sub bataia vantului turbat starnit peste noapte. O nebunie de primavara, cu miresme, culori si cantece de pasari calatoare. Au revenit la noi si construiesc de zor. Construiesc sau repara cuiburile de anul trecut si canta. Dimineata si seara. Iar noi suntem norocosi ca le auzim. In toata viteza noastra ametitoare, sa ne oprim sa le ascultam! Sa batem din palme la primii pomi infloriti si sa ascultam pasarile. Pentru ca natura ne iarta uneori si ne arata bunavointa ei, desi am suparat-o. Iar noi, in tot vartejul vietilor noastre agitate, trebuie sa vedem acest semn, poate unic, de bunavointa si sa luam aminte. Sa avem mare grija de Mama Natura. Altfel, am putea fi ultimele generatii care se bucura de parfum de flori, zumzet de albine si ciripit de pasari harnice!

1 - Marin Preda, “Morometii”

2 – Babele si Mosii de primavara, in traditia populara romaneasca